Muntele nu iarta daca ii gresesti

Atentie, acesta este un reportaj (lung, deci)

"Traditia mea, cand ajung la cabana, e sa sa merg la cruci si sa torn o cana de vin fiert pe morminte. Stiu ca tinerii aia care au murit duc dorul vinului fiert de la cabana. Nu e nimic mai bun ca vinul fiert baut pe varful muntelui, pe buza prapastiei", isi explica in treacat gestul, un baiat inalt si binefacut. Isi trece mana prin pleata incretita de umezeala si pleaca inspre cabana.

Cabana Caraiman se ascunde in caldarea de obarstie a Vaii Caraimanului, printre peretii Caraimanului si Jepii Mici, la o altitudine de 2025 de metri.Asezata in ciuda, exact pe buza vaii Jepilor.

Construita in stilul refugiilor de munte, cabana pastreaza in lemnul de pe pereti mirosul povestilor de altadata. Pana si cabanierul pastreaza aerul de vanator.

De cum intri, te priveste deschis si scurt. La 2000 de metri nu sunt politeturi, ramane doar grija fata de calatori. Te semnezi in condica, scrii de unde vii si unde te duci. Nu neaparat ca ar vrea Nea Fane, cabanierul, sa stie unde mergi. „e pentru siguranta, sa nu te gaseasca inghetat salvamontistii dupa doua saptamani", suiera printre dinti catre oaspetii nedumeriti de protocol.

"Unii poate ca nu ma plac, dar eu sunt om dintr-o bucata si nu gatesc! ". Nea Fane continua sa povesteasca despre niste copii care se plangeau ca nu a vrut sa le faca ceai si supa. "Da' ce te faci cu nebunii astia ...le spui ca noaptea e a animalelor salbatice si ca nu ar fi bine sa mai balaureasca asa de nebuni pe coclauri, dar cine te asculta... si dupa aia se ingramadesc toti ca ciorile sa sune la salvamont, c-o fi si Coty vreun Dumnezeu si se teleporteaza saracu' unde ii prinde pe nebuni cheful sa ramaie."

Sunt putini oamenii din munti si se cunosc toti intre ei, sunt o familie mai mare. "Cand timp de doua luni nu vezi picior de om, pai cum sa nu te bucuri cand iti mai deschide si tie usa cineva?" raspunde razand Fane cand il intrebi daca ii stie pe salvamontisti.

In sala de mese, patrata si tapetata cu lemn, troneaza in dreapta un barulet de lemn unde isi tine la uscat cabanierul o caciula ruseasca. In stanga - o harta, cat peretele, a masivului Bucegi. Din cele opt noua mese doar 3 sunt ocupate. Putini se aventureaza in mai sa urce Jepii. Traseul Jepii Mici este inchis pe vreme rea si iarna, dar temerarii care vor in continuare sa ajunga la Caraiman pot sa mearga pe Jepii Mari, desi e un traseu ocolitor.

La masa de langa geam, mananca doua fete si baiatul cu vinul. Nici la masa nu renunta la "polar", geaca fara de care nu se incumeta "mai ales pe vreme rea sa ia muntele la picior" niciun iubitor de munte. Cei trei mananca incet, din cand in cand mai sporovaiesc cate ceva despre vreme, despre traseu, despre cabana.

Doi tineri cam pe la 20 ani intra in sala de mese. Amandoi in blugi si in geci groase. Blugii fetei sunt uzi pana la jumatatea coapselor. Se duc la cabanier. Discuta incet. Deodata incep toti trei sa rada. Cabanierul spune tare "Pai bine mai copii, dar in adidasi faceti voi trasee, data viitoare daca va mai vad asa va bat.In mai zapada e de un metru jumate pe platou si potecile nu sunt batatorite", cei doi raspund, razand, ca pana data viitoare o sa isi cumpere bocanci.

Se aud pasi pe hol. Zgomote infundate de metal trantit pe parchet. Rasete puternice si voci barbatesti. Trei barbati solizi se aseaza la masa cu Nea Fane, echipati pana in dinti cu clapari, schiuri, rucsaci, corzi de alpinism, manusi. Fane ii saluta cu caldura. Le aduce ceaiuri si vin fiert. Cu un zambet larg, spune in treacat "Uite astia sunt oameni de munte, Coty, Misu si Nae...sunt din echipa de salvamontisti de la Busteni".

"Am dadacit niste pusti...i-am dus pana jos la Urlatoarea. Bine ca i-am gasit. Pe Jepii mari a picat terasamentul si nu mai poti sa urci decat de-a dreptul" zice Misu si se sterge puternic la nas. Parul lui scurt inca mai e ud.

Incet incet, toti cei din sala de mese se aduna in jurul cabanierului si al salvamontistilor.

"Un munte nu omoara, dar nu te iarta daca i-ai gresit", spune Coty, conducatorul echipei de salvamontisti Busteni. Mainile lui rosii, aspre si mari duc incet cana de vin fiert la gura in timp ce vorbeste.
Cazurile grave sunt acelea cand un turist sau mai multi au disparut si trebuie cautati ca acul in carul cu fin. "De multe ori, ii gasesti primavara tirziu, dupa topirea zapezilor. Unii parca dorm. Ii descoperi zimbind inca si astepti sa se trezeasca si sa-ti vorbeasca. Sunt ca niste papusi mari, albe, inca ude".

Fane mai aduce un rand de cani de vin fiert. "E, lasa ca e tarziu, puteti sa beti acuma"

Atintindu-si ochii albastrii in vinul rosu din cana, Nae incepe sa spuna cu un glas tras parca dintr-un caier, molcom si fix. "In primul meu an de salvamontist, a fost una grava...Un pusti de 19 ani din Bucuresti a murit in Fagaras. L-am gasit dimineata, in Valea Vistea Mare, venise prietena lui sa anunte seara. Baiatul a incercat sa ajunga la refugiul Vistea. Era viscol si cei doi s-au ratacit. Saracii, si-au petrecut noaptea in zapada. Cam pe la pranz, daca nu ma insel era vineri, fata a coborat in oras si ne-a anuntat. Atunci eram, sa zic asa, in probe. A adunat Catana, ca el era seful in Victoria, sapte salvamontisti si l-am cautat toata noaptea. Si l-am gasit dimineata... inghetat in zapada.

"E, d'aia e bine sa vii pregatit, cu muntele nu e de joaca! Odata i-am cules pe unii de deasupra cascadei Urlatoarea. Sunt unii care chiar merita o mama de bataie pentru ce fac! Si daca nu-i pescuiam eu?", scapa printre doua sorbituri Misu.

Vocea lui Coty rasuna ca un cantec de jale. "In fiecare an, muntele isi cere tributul, aici la noi, 7-8 vieti omenesti. Am urcat si eu pe vai fara pregatire si echipament, doar cu doua maini si doua picioare. Muntele are secrete si riscuri. Numai o secunda si iti lasi oasele sa ingrase pamantul, daca mai ai si curaj prostesc".

Pe valea Jepilor mici stau marturie peste 42 de cruci - morminte ale celor ce au pierdut in lupta cu muntele. Greseli copilaresti, majoritatea tineri, dornici sa ajunga mai departe, mai repede, tineri care au ignorat semnalele salvamontistilor.

Cabana ofera insa siguranta, dar cand te uiti in jos, pe unde e traseul Jepii Mici, muntele e atat de abrupt de parca ar sfida legea gravitatiei.

Glasul lui Nae rasuna straniu ca din alta lume. "Imi povestea tata cand eram numai atata, ca tuneluri pe sub munti sunt de pe vremea dacilor, din timpul celor doua razboaie ale lui Decebal cu romanii. Ca armatele dacilor dispareau efectiv din fata romanilor de fiecare data cand era sa ii casapeasca, toata lumea stie ca romanii erau mai multi. Si acum tin minte cum imi spunea ca Decebal a mers prin ele ca sa ajunga la Dunare. Dar cand s-au intors a cedat gheata cu ei si o parte s-au inecat cu tot cu cai.

Zicea el ca tunelurile sunt sapate in forma de lup, cu gura deschisa gata de atac. Capul lupului cica e în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa. Cine stie ce comori mai stau si azi ascunse pe aici?" si incepe sa fredoneze..."Locul unde zilele/Se-ntalnesc cu noptile/Unde mor si visele/Unde gandul nu mai e...".